DE CE-ul obiectivelor

Unii vor spune că dezvoltarea personală și cea spirituală sunt două direcții diferite și, necesitând abordări diferite, nu ar fi potrivit să fie alăturate și tratate la comun. Alții, în special dintre cei mai religioși, vor spune că dezvoltarea personală și cea spirituală sunt contradictorii și prin urmare este chiar absurd să le pun împreună ca și cum ar merge mână-n mână. Voi comenta pe rând aceste două luări de poziții, după care îți voi arăta cum înțeleg eu să le integrez.

Cunoști oameni care se comportă într-un fel atunci când merg la templu (biserică, sinagogă, moschee) și când se află în compania celor de la templu, dar atunci când frecventează orice alte cercuri își schimbă limbajul, atitudinea, comportamentul și chiar opiniile? Ca și cum ar avea două personalități diferite? Sau ca și cum ar trăi două vieți într-una. Să fim sinceri – ni se mai întâmplă și nouă într-o anumită măsură. Spunem noi – ca să nu lezăm susceptibilități. De fapt ne e jenă nouă să fim bisericoși sau religioși când ne vedem cu prietenii la terasă, sau să luăm atitudinea de la serviciu când ne aflăm în sfera templului. De ce? Pentru că ni se par incompatibile, de nearmonizat, ca apa și uleiul – nemiscibile. Deși resimțim conflictul în interior și de multe ori ajungem în situații inconfortabile, totuși, nu putem renunța la niciuna din aceste două atitudini și activități pentru că avem nevoie de ambele. Persoana noastră complexă are nevoie de o hrană variată și de o dezvoltare pe mai multe planuri. Dezvoltarea personală și cea spirituală nu sunt de neamestecat, nu ar trebui separate printr-un gard cu sârmă ghimpată. Indicat ar fi să fie integrate, contopite, împreunate, căci de fapt, așa cum spiritul, credința, mistica fac parte integrantă din persoană, în mod similar dezvoltarea spirituală nu are voie să lipsească din dezvoltarea personală.

Daca dezvoltarea personală și cea spirituală (atâta timp cât încă sunt privite separat) primesc două orientări distincte, persoana se va simți ruptă pe dinăuntru, va experimenta adesea stări de frustrare, de rușine, de nepotrivire în timp și spațiu (te simți la nelalocul tău), de inhibare, constrângere, iritare și neîmplinire.

Dezvoltarea spirituală este miezul dezvoltării personale și își răsfrânge în mod esențial efectele asupra tuturor celorlalte aspecte ale vieții și ale persoanei. Este o greșeală monumentală să gândești o dezvoltare personală holistică excluzând partea spirituală.

Ca o paranteză, dar în aceeasi idee, educația religioasă/spirituală nu trebuie să lipsească din programele educaționale naționale, dar să nu se transforme în instrument de propagandă pentru o anumită instituție sau formă religioasă. Educația, în viziunea mea, ne oferă informații și perspective, ne învață CUM și nu CE să gândim, simțim și acționăm. Prin urmare educația ne prezintă, încercând să ne explice, cât mai multe forme (religioase), lăsându-ne libertatea de a ne identifica cu o formă sau alta, sau, și mai bine, de a trece dincolo de formă, la principiile care unesc și dau viață.

Îmi aduc aminte, în școală fiind, cum trăiam cu senzația că profu de mate vrea să ne facă pe toți matematicieni, profa de geografie geografi, profa de fizică fizicieni șamd. În orgoliul lor, toți profii cumva credeau că materia lor este cea mai interesantă, importantă, utilă – you name it. Prin urmare încercau să ne impună o identitate. Rolul educației nu este acesta de a ne „instala” în minte și în suflet o identitate sau o profesie. Rolul educației este de a ne oferi alternative și mai mult decât atât, de a ne oferi instrumentele cognitive și abilitățile prin care să putem singuri să sondăm în căutarea vocației și identității personale. Corect?

Există tendința naturală în oameni de a se crede Dumnezei înainte de vreme. Îi vedem în legenda biblică pe Adam și Eva grăbiți să mănînce din fructul oprit pentru a deveni, mai devreme decât le era permis, asemenea creatorului lor. Căci așa le-a zis șarpele:

Hotărât, că nu veți muri, dar Dumnezeu știe că, în ziua când veți mânca din el, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și raul. – Facerea 2:4

O altă legendă spune că mândria, orgoliul și vanitatea sunt viciile preferate ale lui Lucifer, tentatorul.

„În deplină opoziție cu mândria stă smerenia. Precum mândria este izvorul tuturor patimilor, tot astfel și smerenia este maica tuturor virtuților. Sfântul Ioan Gură de Aur numește smerenia temelia pe care “se poate înălța fără nici o primejdie orice altceva” bun și mântuitor pentru noi. “Si iarăși, dacă această temelie lipsește, chiar dacă cineva s-ar înălța, prin viața sa, până la ceruri, tot ce a zidit cu ușurință se distruge și va avea sfârșit rău”. – https://www.crestinortodox.ro/

Până aici pare clară treaba. Dar când citesc explicații ca acestea ce urmează, îmi dau seama că se alunecă pe o pantă greșită:

„Smerenia este neprețuirea de sine în toată fapta și tăierea voii proprii în toate.” – Varsanufie și Ioan – Scrisori duhovnicești, 278

Definirea smereniei începe pe https://ro.orthodoxwiki.org/Smerenia cu „Smerenia este o virtute morală care constă în ajutarea, slujirea, punerea mai presus a celorlalţi.”

Aici https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/ce-este-smerenia am găsit scris așa: „Interesul personal, vieţuirea după propria voie, mulţumirea de sine, independenţa, neascultarea, anarhismul şi altele asemenea ale egoismului reprezintă răsturnarea cugetului smerit, în care se află locul lui Dumnezeu şi al voii dumnezeieşti.”

Nu că n-aș fi de acord. Dar astfel de exprimări scoase din context se intrepretează prost în peste 90 % din cazuri. Chiar autorul textului de pe doxologia.ro adaugă mai jos în articol: „Este un lucru şi un înţeles mai presus de fire, pe care numai luminarea şi strălucirea harului dumnezeiesc poate să o descrie.”

John Ortberg zice bine când scrie în cartea sa Viata pe care ti-ai dorit-o dintotdeauna:

„Smerenia nu înseamnă să ne convingem pe noi înșine – sau pe alții – că nu suntem persoane atractive sau îndeajuns de competente. Nu înseamnă să creăm o imagine cât mai proastă despre noi sau să ne considerăm niște nimicuri. Dumnezeu ar fi putut să ne creeze pe toți niște oameni lipsiți de valoare dacă ar fi dorit.”

Cred că toți teologii cu greutate spun despre următoarele cuvinte ale lui Isus că ar cuprinde esența mesajului Cristic și că esențializează poruncile divine:

„Învățătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?”
Isus i-a răspuns: “Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău.”
Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă.
Iar a doua, asemenea ei, este: “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.
În aceste două porunci se cuprinde toată Legea și Prorocii.” – Matei 22: 36-40

„Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiţi și voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaște toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” – Ioan 13:34-35

Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” – Galateni 5:14

Isus nu spune ca și autorul de pe https://ro.orthodoxwiki.org/Smerenia să-l pui pe aproapele mai presus decât pe tine însuți. Nici nu afirmă ca Varsanufie și Ioan în Scrisori duhovnicești și ca mulți alți autori să te disprețuiești pe tine însuți. Nu! Isus spune iubește-te! Dar iubește-l și pe aproapele la fel de mult.

Aceasta înțelegere greșită a mesajului Cristic a dus la o reacție de tip dualist la tendința naturală spre mândrie, orgoliu și vanitate, care a evoluat în timp la o percepție cvasi-generalizată în biserica creștină cum că dezvoltarea de sine, dezvoltarea personală contravine spiritului creștin de auto-minimalizare, auto-umilire, nimicnicire de sine. În alte cuvinte dezvoltarea personală merge în contrasens cu dezvoltarea spirituală.

Am găsit însă tot printre textele filocalice și un scurt pasaj care sintetizează drumul corect către smerenie:

„Smerenia este roada cunoștinței, iar cunoștința, roada ispitelor. Căci celui ce s-a cunoscut pe sine i se dă cunoștința tuturor. Și celui ce s-a supus lui Dumnezeu, i se vor supune toate, când va împărăți smerenia în mădularele lui.” – Petru Damaschin – Învățături duhovnicești, I, 10

Totul începe cu ispita și curiozitatea de a experimenta. Din experiență vine cunoașterea. Din cunoaștere vine smerenia. Din smerenie vine autentica trăire spirituală, cunoașterea lui Dumnezeu, integrarea cu El și autoritatea de a declara cu smerenie: Eu sunt in El și El este în mine. Eu și Tatăl una suntem.

Acest proces nu poate fi scurtcircuitat și este o teribilă greșeală să încercăm asta.

Această tendință din sânul mișcărilor spirituale spre anularea oricărei stime de sine, demnități și încredere în sine provine din incompleta sau incorecta înțelegere a procesului de kenosis – termen grecesc care se poate traduce prin auto-golire, sau golire de sine.

Părerea mea personală este că nu se poate ajunge din prima la kenosis. Acest proces implică anumite etape. Un om care nu se cunoaște, care nu este conștient de ce poartă în interior – cum ar putea el să se golească dacă nici nu știe ce ar trebui să golească? Este mișelesc din partea liderilor spirituali să reducă kenosis la umilirea discipolilor și la distrugerea încrederii de sine și a voinței proprii a acestora, pentru ca să-și poată ei impune ușor voința și doctrina ca niște dictatori spirituali. Voința egoistă a discipolului este abandonată doar atunci când poate fi percepută voința Sinelui divin, a Tatălui nostru care se află în secret în inima noastră a tuturor. Cum adică să renunț la voința mea egoistă pentru a asculta de o altă voință egoistă total străină mie? Ah, ca și exercițiu spiritual temporar da! Așa pot fi de acord. Ne este util pe perioade de timp limitate să exersăm ascultarea și supunerea. Dar la modul general nu!

Este la fel de greșit a ne simți de la bun început pe deplin Dumnezei creatori, cum este să ne credem niște viermi mizerabili ai pământului. La final de proces da, ne vom simți în mod paradoxal măreți și mărunți, Dumnezei și viermi. Vom fi în același timp adoratori și adorați, iubitori și iubiți, stăpâni și slujitori. Reconcilierea contrariilor este misiunea noastră. Divinizarea umanului și umanizarea divinului.

Este contraproductiv și total aiurea să mergem de luni până vineri la serviciu luptând să ne facem un nume și o carieră, așteptând să fim respectați, lăudați și ascultați, pentru ca sâmbăta sau duminica să mergem la templu în ideea de a practica smerenia prost înțeleasă. Parcă am fi meșterul Manole și construcția sa. Ceea ce construia ziua se dărâma noaptea. În viața de mireni ne construim Eu-l pentru ca în viața de credincioși/oameni spirituali să încercăm să ne lepădăm de el. Lepădarea de ego și de toate tentațiile Satanei.

Hai să facem din viața personală și cea spirituală o singură viață. Hai să integrăm dezvoltarea spirituală în dezvoltarea personală.

Nu înseamnă neapărat că dacă îmi dezvolt abilitățile personale și cariera profesională automat îmi va crește în mod nemăsurat și nepermis orgoliul, autoimportanța, îngâmfarea și celelalte buruieni asemenea. Nu înseamnă neapărat că asta mă va îndepărta de Dumnezeu sau de scopul spiritual.

În oglindă asumarea unei vieți religioase sănătoase, a unei dezvoltări spirituale, nu trebuie să pună bețe în roate dezvoltării personale. Din contră – dezvoltarea spirituală va augmenta dezvoltarea personală, cu condiția ca cele două să fie pe deplin conștientizate, asumate, armonizate și integrate în sine.

Te las în prezența cuvintelor lui John Ortberg:

„Smerenia implică o revoluție copernicană a sufletului, conștientizarea că Universul nu se învârte în jurul nostru.”

Ce se înțelege în general prin dezvoltare personală?

Întâi de toate oricine aude această expresie se gândește imediat că este vorba de o formă de dezvoltare a unei persoane. Această formă de gerunziu este confuzantă pentru cei care vin pentru prima dată în contact cu expresia. Dicționarul explică „personală” prin „care aparține unei anumite persoane”. Așadar din punct de vedere gramatical înțelegem că este vorba de o dezvoltare care aparține unei persoane. Abstract, vag și destul de curios, nu? Persoana deține, are în posesie o dezvoltare. Cine a introdus în vocabular expresia dezvoltare personală a făcut un deserviciu conceptului, îngreunând înțelegerea sa de către neofiți.

Nu ți se pare mai explicită formularea dezvoltarea persoanei? (a cui dezvoltare? A persoanei) Mie mi se pare că s-ar înțelege mai ușor că este vorba despre o persoană care se dezvoltă și nu despre o persoană care deține o dezvoltare.

Lăsând gluma la o parte, ce înseamnă că o persoană se dezvoltă? Este nevoie să se dezvolte? Oare nu se dezvoltă de la sine, fără să facă ceva în mod intenționat în direcția asta? Ce anume dintr-o persoană se poate dezvolta?

Domeniul dezvoltării personale este foarte larg, înglobând o multitudine de metode, tehnici și abordări foarte diferite între ele. Este și normal. Pe lângă corpul fizic, persoana umană este alcătuită din energii și facultăți diferite care, toate, pot fi lucrate, dezvoltate.

Apoi, persoanele umane sunt diferite între ele și răspund diferit la diversele tehnici și abordări care există în spațiul dezvoltării personale.

În mod esențial, putem enumera în constituția omului 7 tipuri de energii:

1. energia biologică și instinctivă (vitalitate)

2. energia motorie sau de mișcare

3. energia sexuală

4. energia emoțiilor și dorințelor

5. energia mentală și a gândirii

6. energia volitivă sau a voinței

7. energia conștiinței – care are legătură strânsă cu conceptele de suflet și spirit

Orice tehnică, curs sau training de dezvoltare personală, orice ședință cu un consilier de dezvoltare personală va ținti abilități ce folosesc o combinație din aceste 7 energii. Orice proiect, fie el de natură materială sau psihologică, va fi dus la bun sfârșit cu succes dacă toate aceste energii vor fi concentrate, asemnenea fasciculelor luminoase ale unui LASER, în direcția realizării obiectivelor proiectului.

Ne naștem cu aceste 7 energii și ele trec printr-un proces de dezvoltare naturală în primii ani de viață. De pildă, se consideră că vârsta medie a atingerii maturității sexuale din punct de vedere fiziologic pentru fete este 18, iar pentru băieți 21 de ani. Totuși, din punct de vedere psihologic, ajungem la o oarecare maturitate mult mai târziu, uneori chiar la 30 sau 40 de ani, în funcție de experiențele avute și de gradul de procesare conștientă a acestor trăiri. Un studiu apărut in The Telegraph și realizat pe un eșantion de 1000 de bărbați a scos la iveală că abia după vârsta de 54 de ani bărbații se simt împliniți, se simt responsabili cu adevărat și se descriu ca fiind „oameni serioși”. Aceasta este și vârsta la care bărbații simt că au atins un anumit nivel de stabilitate financiară și se descriu ca fiind încrezători în ei înșiși, maturi și adulți care se pot bucura de viață. Probabil că femeile se maturizează mai repede, dar oricum, mă aștept să fie un decalaj de maxim 10 ani.

Fie că ești bărbat sau femeie, vrei să aștepti atingerea unor asemenea vârste pentru a te putea bucura pe deplin de viață? Sau vrei să accelerezi procesul prin dezvoltare personală conștientă și voluntară, asistată sau nu de un Consilier de dezvoltare de personală?

Acest nivel de maturitate care apare în statistici nu este însă nivelul limită sau nivelul maxim de dezvoltare. Este doar o „normalitate” dictată de statistici. Este stadiul la care ajung majoritatea indivizilor care fie nu lucrează deloc cu ei înșiși, fie o fac într-o mică măsură.

În gnosticism se afirmă că animalele se nasc și evoluează în mod natural până la stadiul de ființe complete; își ating în mod automat, mai devreme sau mai târziu, potențialul maxim. Dar animalele intelectuale, adică oamenii, au nevoie să își folosească rațiunea și voința conștientă pentru a se auto-dezvolta, auto-cultiva și doar după eforturi conștiente și sacrificii voluntare repetate pot ajunge să fie Oameni compleți.