Iubirea nu se pretinde

Am constatat de-a lungul anilor că avem prostul obicei de a pretinde să fim iubiți de cei din jurul nostru. De partenerul/partenera de viață, de părinți/socrii, de copii, de frați sau surori, de nepoți, de mătuși sau unchi, de veri, de prieteni, și într-o anumita forma chiar de către colegi, vecini sau alte tipuri de persoane cu care legăm o relație. Credem conștient sau inconștient că merităm afecțiunea lor și când ni se pare nouă că nu primim suficientă atenție, afecțiune, devotament din partea lor, ne simțim dezamăgiți, triști, deprimați, frustrați, trădați, părăsiți, neînțeleși. Ajungem până acolo încât să ne simțim victime ale unei nedreptăți.

Se poate întâmpla ca pentru un timp să beneficiem de o atenție deosebită din partea cuiva și ajungem să considerăm că acea afecțiune, acea “purtare de grijă” de care ne bucurăm, ni se cuvine de drept. Și când se întâmplă, dintr-un motiv sau altul, ca persoana iubitoare să nu mai vrea sau să nu mai poată să ne trateze la fel de frumos, noi să ne revoltăm (poate doar în interior), să ne supărăm, să începem să aruncăm acuze, critici și plângeri. Și astfel să aducem suferință, atât nouă cât și celorlalți, din simplul motiv că, undeva, cumva, în interiorul nostru, am crezut că celălalt este obligat să ne iubească. Și nu oricum. Doar așa cum vrem noi.

Există un singur tip de relație în care una din părți este îndreptățită să ceară iubire. Este o relație cu totul specială și mă refer la relația dintre copil și cei care îl cresc: părinți, bunici sau tutori. Copilul are o nevoie fiziologică și psihologică de iubire pentru a se putea dezvolta normal. Pentru el iubirea este un aliment esențial. Copilul este într-o stare de totală vulnerabilitate și dependență. El nu se poate descurca singur. De aceea el poate pretinde de la cei care l-au pus în această situație, sau de la înlocuitorii lor, să-l iubească până ce ajunge matur psihologic și emoțional, adică până undeva în jurul vârstei de 18-21 de ani. Mai mult decât atat: iubirea de care are nevoie este iubirea necondiționată. El nu trebuie să simtă că va fi iubit doar dacă se comportă într-un anume fel sau doar dacă face ceva anume. Pentru că el are nevoie să fie iubit ca „ființă” și nu ca „prestator”, pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce ar putea fi, sau pentru ceea ce face sau ar putea face. În niciun caz să nu i se spună unui copil lucruri de genul: „Dacă (nu) faci asta nu te mai iubesc!”

Pe de altă parte, părinții nu pot pretinde în același mod iubire din partea copilului. În mod natural, copilul este înclinat să răspundă cu iubire la iubirea parinților săi, dar se poate întâmpla ca această iubire să se manifeste mai discret, să lipsească, sau să dispară de la un moment dat. Este firesc să i se ceară copilului să fie recunoscător pentru iubirea și sacrificiile făcute de cei care l-au crescut. Însă iubirea și recunoștința sunt două lucruri diferite.

În niciun alt tip de relație nu avem dreptul să emitem pretenția de a fi iubiți. Așa cum iubirea nu se poate cumpăra, la fel ea nu poate fi cerută sau pretinsă.

Într-o cununie, iubiții își declară iubirea și jură să-l iubească pe celălalt la bine și la greu până ce moartea îi va despărți. Am putea spune, și cei mai mulți așa judecă, că după un astfel de jurământ soții au dreptul să pretindă iubire. “Ce faci? Ai jurat că mă vei iubi mereu, dar acum nu simt că mă mai iubesti!” Așa pare privind superficial. Dar hai să privim mai atent. Nu se spune “Jur că mă voi aștepta să mă iubești la bine și la greu până ce moartea ne va despărți; și că îți voi cere socoteală în fiecare zi pentru felul în care mă vei iubi!” Cu astfel de declarație parcă dispare tot romantismul și toată iubirea, corect? Păi exact asta se întamplă în relațiile în care soții emit pretenții legate de iubire, în loc să se concentreze pe propriul jurământ, acela de a iubi ei înșiși, la bine și la greu. La greu nu înseamnă doar situațiile financiare precare, sau stările de boală. Nu înseamnă doar circumstanțele exterioare grele. La greu înseamnă și perioadele de timp în care nouă ne este mai greu să iubim, sau partenerei noastre îi este mai greu să-și manifeste iubirea pentru noi. Poate fi un greu interior, nevăzut.

Privind chestiunea și din altă perspectivă, în afara cazului copilului care are nevoie să fie iubit indiferent de comportamentul său, în toate celelalte relații, inclusiv în cea de cuplu, fiecare dintre noi ar trebui să-și dea silința să fie iubibil, fără însă a ajunge să fie fals. Să ne străduim să iubim necondiționat, dar să ușurăm manifestarea iubirii celorlalți printr-un comportament plăcut lor. Să ne amintim de perioadele în care îndrăgostiții iși fac curte. Ei caută prin toate mijloacele să-și impresioneze plăcut iubitul/a. Nu se bazează pe conceptul iubirii necondiționate pretinzând iubire chiar și atunci când miros urât a transpirație și aduc critici și injurii partenerului. Copilul mic care își trezește mama în miez de noapte urlând și mirosind a caca poate cere să fie iubit așa cum e. Dar noi, adulții, nu ne permitem acest lux. Este valabil și pentru părinții care vor să fie iubiți de copiii lor adulți.

Iubirea între adulți se naște din simpatie și admirație. Vedem ceva la ea/el care ne place, ne bucură, ne inspiră. Ne simțim bine în compania sa. Poate doar pentru simplul fapt că ne seamănă întru-câtva. Dar nici dacă vrem nu putem iubi pe cineva doar pentru că ne cere iubirea. În orice caz, nu mai mult decât am iubi natura, neamul, țara sau planeta. Mai degrabă ne poate trezi milă, decât iubire, o persoană care cerșește iubire sau care ne cere socoteală pentru felul în care o tratăm/iubim. V-a trezit vreodată vreun cerșetor iubirea pentru el? Poate grijă, milă, compasiune, suferință prin empatie, supărare pentru cei răspunzători de starea sa sau, mai rău, iritare pentru insistența sa. Dar nu iubire. Prin urmare, dacă vrem să fim iubiți, să nu cerșim iubirea. Dar să manifestăm virtuțile, frumosul (exterior și interior), bunătatea, iubirea și astfel vom deveni iubibili.

Să iubim și să ne arătăm iubibili în toate relațiile noastre, fără să pretindem de la ceilalți vreo formă a iubirii. Iubirea lor este treaba lor. Treaba noastră este iubirea noastră pentru ei.

Photo by vjapratama: https://www.pexels.com/photo/man-holding-baby-s-breath-flower-in-front-of-woman-standing-near-marble-wall-935789/